SVABII DIN TIMISOARA

Şvabii bănăţeni (germană Banater Schwaben, în română simplu şvabi) sunt o etnie germană din grupul Şvabilor dunăreni care au emigrat în Banat cu peste 200 de ani în urmă, venind din diferite regiuni din sudul Germaniei şi Austria. Deşi a format pentru lungă vreme o minoritate puternică şi importantă, datorită transformărilor politice din ultimul secol cea mai mare parte a şvabilor bănăţeni s-a întors în Germania.

Coloniştii proveneau mai ales din regiunile de pe malul stâng al Rinului, Elveţia, Alsacia, Lorena, Luxemburg şi Palatinat, precum şi din Hessa, Bavaria şi Suebia. Alt grup provenea din Austria, în special din Stiria (Steiermark).^[1] Este însă neclar cum aceştia au luat numele de şvabi bănăţeni din moment ce un număr mic dintre ei veneau din regiunile şvabe: regiunea Suebia (Schwaben) din vestul Bavariei şi Württemberg (Suebia propriu-zisă; astăzi în landul Baden-Württemberg) şi Alsacia, în prezent în Franţa. Explicaţia cea mai plauzibilă pentru originea numelui de şvabi este probabil faptul că majoritatea coloniştilor erau înregistraţi şi îmbarcaţi (cu propriile căruţe) în oraşul şvab Ulm, de unde erau transportaţi cu aşa-zisele Ulmer Schachteln^[2] pe Dunăre, până la Belgrad, de unde plecau pe jos să-şi găsească noua lor patrie (alte porturi dunărene de îmbarcare au fost: Günzburg, Donauwörth, Neuburg şi Regensburg). Unii dintre ai au dat noilor localităţi în care se stabiliseră nume care să le amintească de zona lor de origine. Astfel se explică de exemplu denumirea Steierdorf dată localităţii Anina, toponimul indicând că majoritatea populaţiei provenea din Stiria (Steiermark).

Majoritatea coloniştilor proveneau din mediul rural, erau fii de familii sărace de ţărani, care nu avedeau mari şanse de succes în ţara lor de baştină. În timpul împărătestei Maria Terezia au primit sprijin financiar şi scutiri de impozite pe termen lung. Ajutoarele finaciare erau mai mari pentru perechile căsătorite, pentru a descuraja emigrarea bărbaţilor necăsătoriţi, care nu ar fi găsit destule femei tinere cu care să-şi creeze o căsnicie. Mulţi meşteşugari, inclusiv învăţătorii şi medicii, erau ajutaţi financiar să se dezvolte în noile teritorii.

Colonizarea Banatului a fost o acţiune pe scară largă, sistematică şi plănuită în minime detalii de administraţia austriacă. Sate, oraşe şi străzi au fost desenate pe planşetă, într-o simetrie care reflecta cultura absolutismului în arhitectura şi urbanistica epocii. Coloniştii imigraţi au găsit în Banat un ţinut mlăştinos şi aproape pustiu. În primii ani s-au confruntat cu epidemii, febră şi foamete. Însă, printr-un un efort enorm, cu numeroase victime şi multe obstacole, în două-trei generaţii, recultivarea regiunii s-a încheiat cu succes. Şvabii bănăţeni au găsit cel mai bine caracterizarea efortului lor în zicala „Primilor moartea, următorilor sărăcia, ultimilor pâinea” (Den Ersten der Tod, den Zweiten die Not, den Dritten das Brot). Cruciale pentru succesul secării mlaştinilor au fost drenarea şi canalizarea râului Bega, care avea atunci numeroase braţe. Terenul astfel câştigat s-a dovedit mănos, justificând bunăstarea şvabilor din secolul XIX. Banatul a fost practic transformat în grânarul Imperiului austriac. În acelaşi timp, capitala Banatului, Timişoara, a devenit centrul cultural al şvabilor bănăţeni. La sfârşitul secolului a urmat dezvoltarea căilor ferate şi industrializarea Banatului.